Ganduri de februarie.

1 februarie 2018

As vrea atat de mult sa fim, sa ne potrivim sufletele unul intr-altul si sa le fie bine! Sa ne unim bataile inimii intr-un cantec de iubire si sa il numim „cantecul nostru”.

Sa adorm la pieptul tau, iar tu sa ma privesti cum respir, sa imi acoperi fruntea cu saruturi dulci si sa fii fericit ca sunt a ta!

Sa iti strang trupul in brate si sa iti ascult inima cum bate…pentru mine.

Sa ma bucur ca esti si sa te bucuri ca sunt! Sa ne fim unul celuilalt si sa nu avem nevoie de nimic altceva decat eu de prezenta ta si tu de a mea.

Sa te am si sa te mai vreau, sa ma ai si sa nu iti ajunga!

Sa ma scufund in ochii tai, sa ma topesc pana la ultimul strop, iar tu sa ma aduni si sa ma intregesti cu iubirea ta.

Sa ma saruti atat de dulce, sa-ti simt buzele moi cum se aprind sub sarutul fierbinte si sa nu te saturi vreodata de noi!

Reclame

Can you decide for me? Pliz!:)

31 ianuarie 2017 – 13.31pm

Se presupune ca sunt la inceput de drum. Ca din greseli voi invata.

Se mai stie ca in functie de decizile pe care le luam, ne cream un viitor. Ca in viata noastra apar mai multe trenuri, fiecare cu destinatii diferite. Dar exista oare o destinatie corecta sau gresita? Pentru ca si daca ar fi gresita, din greseli invatam, nu?

Ma simt coplestia putin, atunci cand in viata mea apar prea multe astfel de trenuri! Stiu, poate suna putin unfair, pentru ca sunt alti oameni care asteapta macar o sansa si se tot codeste sa apara. Iar eu, care am atatea din cate sa aleg, fac mofturi si ma dau cu curul de pamant ca, „Vai ce greu imi e!”.

Imi e teama de necunoscut! Imi e teama de destinatie, dar nu ca ar putea fi una rea, ci pentru ca pur si simplu nu stiu unde ar putea duce. Imi e teama de acel necunoscut! Ca ar putea sa nu prea coreleaze cu viziunea din capul meu despre viitor!

Se mai spune si ca trebuie sa traiesti acum! Ca facandu-ti griji pentru viitor, ratezi momentul prezent!

Dar ce sa fac? Cum sa fac atunci cand sunt atat de multe? Cum as putea sa ordonez toate astea? Sa nu alerg disperata, de pe un peron pe altul si sa sfarsesc pierzand toate trenurile?

Mereu am zis ca teama, frica, paralizeaza simturile! Ca te face sa ingheti pur si simplu!

Realizez ca patesc asta si incerc sa opresc totul in capul meu! Sa analizez aceasta frica, sa ma imprietenesc cu ea si sa cadem la o invoiala! Dar cred ca are ceva radacini turcesti, pentru ca atat de greu bate palma cu mine! Se tocmeste pana la sange si ma face sa stau la targuieli timp indelungat.

Chiar mi-as dori sa scap de teama asta! Sa ma arunc cu capul inainte, asa cum o faceam in trecut! Atunci cand ar fi trebuit poate sa nu o fac, o faceam! Nesabuit si pueril aproape! Dar atunci stiam destinatia. Stiam ca e una rea si intunecata. De asta zic, nu imi e frica de destinatie! Imi e frica ca nu stiu, de ce natura e!

Iar acum? Cand ar trebui sa am…. stau si ma tot codesc! Ma gandesc si super analizez! Si in final, sfarsesc in a nu mai face nimic. Ma retrag in bula asta si parca protejez tot ce as vrea sa dau deoparte! Iau cu mine frica asta si o tin stransa la piept!

Doamne, ce fiinta complicata mai sunt si eu!

Deci! Cum sa fac? In ce tren ar trebui sa ma urc? Si cum sa ma descotorosesc, de teama asta atat de stupida?

Dulceata din amareala cafelei

31 ianuarie 2018

Ce imi place sentimentul de vara! Sau in cazul de fata, de primavara.

Sa simt mirosul ala de primavara. Sa vad razele acestui micut soare caldut. Sa vad in sfarsit lumina dupa atata vreme plumburie.

Sa beau un esspreso si razele soarelui sa ma mangaine. Sa inchid ochii si sa ma teleportez in acel moment cand gustul amar al cafelei a prins alt sens.

Sa inchid ochii si sa ma duc iar in acele zile de iunie. In acea zi mai special, cand stateam cocotata pe blatul din bucatarie, doar in tricoul lui si il intrebam mirata, „Cum poti bea asa amareala?”.

Mi-a raspuns senin, ca asa pare viata mai dulce.

De atunci ador cafeaua strong, savurata dimineata. Ii inteleg dulceata din acel gust puternic amar, iar in felul asta vine primavara in sufletul meu.

Fu*k the fu*king world!

29 ianuarie 2018

Ce e de facut atunci cand toata lumea ta, iti este spulberata?

Atunci cand te trezesti, din nou, in mijlocul pustiului dar de data asta mai singur ca niciodata?

M-am trezit, desi e mult spus trezit, fiindca nu am dormit deloc, buimaca, speriata, cu multe intrebari fara raspuns!

M-am trezit si simteam nevoia sa fug, sa fug departe de tot ce stiu si ma inconjoara, sa fug incontinuu! Sa dispar chiar de tot, atat de departe, incat sa nu mai gasesc drumul de intoarcere!

Am iesit din casa, il sun pe omul cu care ma duelez deobicei in probleme si incerc sa imi pierd gandurile in cotidianul zilei si sa ma amestec printre problemele lui.

Ma simt ca in acele stari de dimineata devreme, ca dupa acele multe ore de petreceri si prafuri. Starea aia cand soarele nu te linisteste si incalzeste, ci doar te agita si iti creeaza disconfort. E o stare continua, care stiu ca nu va disparea prea curand!

Am baut 3 shoturi de tequila pe post de masa de pranz. Cam pe la ora 2…incercand in continuare sa imi iau gandul de la toate ce ma anihileaza. Nu au ajutat prea mult!

E stare aia care nu are antidot! E starea aia care nu o poti pacali si nu o poti invinge cu nimic!

E starea cea mai profunda de dezamagire, de neinteles, de contradictie, de suferinta mai pe scurt!

Dar rezultatul e acelasi! De cate ori as analiza si pe cate parti as intoarce totul, rezultatul imi da la fel!

E mai bine sa fii o javra decat un om bun! Pentru ca acuzatiile oricum vor fi. Si decat sa fii acuzat pentru ceva ce nu ai facut, mai bine sa stii pentru ce sunt palmele primite.

Mai bine sa le astepti venind (daca vin) decat sa le primesti din senin, pentru nimic!

Mintea mi-o ia razna si totul o data cu ea!

23 ianuarie 2018

Ori am luat-o razna de tot si traiesc intr-o lume imaginara, care exista doar in capul meu ori eu chiar sunt foarte tare si mi-am dat seama de foarte multe lucruri.

De trairi ce numai eu vad ca le am, de faptul ca eu chiar nu apartin acestei lumi si ca pur si simplu simt ca nu sunt ca toti ceilalti. Nici ca cei de varsta mea (mai ales ca cei de varsta mea), nici ca oricine de pe pamantul asta.

Mi-am dat seama ca sunt foarte putini cei ca mine. Ca am intalnit doar UNUL precum sunt eu.

Am impresia ca am trait o viata intrega pana acum. Ca toate lucrurile care ar trebui sa mi se para wow la varsta mea mi se par, niste banalitati. Ca vreau sa descopar care e defapt sensul. Adevartul sens. Ca am atat de multe trairi interioare pe care nici macar nu le pot exprima. De cele mai multe ori simt ca nu exista cuvinte sau stari inca existente pentru ceea ce simt eu. Ca toate cuvintele care ar putea fi raportate la ceea ce simt, nu fac decat sa ingradeasca si sa limiteze ceea ce este cu adevarat. Ca nu multi ar intelege, defapt foarte putini sunt cei care inteleg cu adevarat ceea ce vreau sa zic, ceea ce sunt cu adevarat.

Si ma gandesc, de ce sa mai incerc macar sa le explic sau sa incerc macar sa vorbesc cu ei despre asta, cand oricum nu ar intelege nimic.

Ca nu pot sa vorbesc…nuu!…nu ca nu pot, mi se pare ataaat de plictisitor sa vorbesc cu „oamenii normali”. Ca nu stiu cum sa fac sa ma integrez in lumea asta sau defapt nu cred ca vreau sa o fac!

Nu ma simt bine in lumea asta…nu e locul meu aici! Nu stiu nici macar cum ar suna asta pentru altcineva.

Poate am o criza de identitate…dar nu e nici macar asta…pentru ca eu stiu care imi este identitatea. Tocmai ca stiu!! Si ma tot intreb, „De ce EU??”.

De ce eu sa am parte de toate lucrurile astea, intr-un timp atat de scurt. De ce toate pana la 21 de ani?

Nu ma plang! Imi place la nebunie cine sunt…si tot ce am… Dar de ce eu?

De ce simt ca eu sunt genul ala de persoana careia i se potriveste zicala, „Viata bate filmul!” La superlativ in cazul meu…”Viata bate filmul”.

Sau poate doar ma cred eu atat de speciala? Poate ca sunt milioane…miliarde de povesti fascinante si uluitoare in lumea asta…doar ca eu nu stiu de ele!…si poate doar povestea mea si povestea lui, sunt singurele pe care le cunosc si din cauza asta sunt atat de uluita si fascinata. Poate din cauza asta mi-am creat viziunea asta asupra mea.

Dar totusi, asta nu schimba faptul ca nu ma simt din lumea asta!

Doar langa el, si doar cu el mi-am gasit locul! Doar langa el am simtit ca apartin. Simt ca doar lumii lui apartin! Acum transformata in lumea noastra!

Si simt ca ma apuca o disperare gandindu-ma ca as putea sa nu mai traiesc vreodata in lumea aia. Singurul loc in care am simtit ca apartin! Ma apuca disperarea gandindu-ma ca nemaiavand sansa sa traiesc acolo, cum as putea sa fac fata aici? Ce sa fac eu aici, inca….cine stie cati zeci de ani? Simtindu-ma parca intr-o cusca!

Nu imi mai pot imagina traind viata asta, asa, fara el, fara lumea noastra. Cu fiecare zi si fiecare intamplare, realizez asta mai mult si mai mult.

Cu fiecare chestie, mintea imi zboara la el si din nu stiu ce motiv, am lacrimile in gat si gata sa pocneasca! Nu stiu daca sunt lacrimi de tristete, de frica sau de bucurie!

Nu mai inteleg nimic!

Mi-as dori, pentru prima data in viata, chiar imi doresc sa primesc un manul cu instructiuni!

Sa imi dau seama ce se intampla!

Au revoir, mon bon ami!

31 decembrie 2017

Oficial ultima zi din an.

Neoficial prima zi din frumoasele ce vor urma.

Trag linie si ma uit in spate. Ma uit la acest an minunat, acum parca obosit si nerabdator sa predea stafeta.

A fost un an plin, un an frumos, un an al rabdarii, al iubirii, al readucerilor aminte, de ce suntem noi pe planeta asta.

A avut de toate acest an! A fost asezonat cu cele mai fine condimente. A avut sare si piper!

A fost dulce, atunci cand s-au deschis usile si a aparut! Atunci cand am realizat mai multe decat orice s-ar fi gandit cineva. Atunci cand am revazut in ochii celor dragi, mandria de cine sunt. Cand am ajuns inapoi acasa si ma bucuram ca un copil de tot ce era in jurul meu. Dulce a fost prima sticla de vin, dormitul pe plaja sub hanorac in luna iunie, turele prin tara cu masina in miez de noapte, melodia preferata, soaptele lui, sarutul si privirea lui dimineata. Dulce a fost cand am simtit din nou increderea sau zambetele nascute din fericire adevarata.

A fost picant, datorita noptilor noastre albe si pline de iubire! Datorita discutiilor, viselor si fanteziilor nascute din noi…

O urma de amareala a aparut atunci cand eram in locul in care nu imi doream sa fiu. Cand faceam ceea ce nu as fi vrut sa fac. Cand eram departe de casa si sufletul imi fremata de dor si dorinta. Amar a fost gustul atunci cand eram inlantuita si nu puteam face nimic, decat sa astept. Cand nu poti sa ajuti. Cand realizezi ca oamenii sunt rai si nepasatori. Cand iti doresti sa faci, dar ei iti zic nu.

Si acrisor! Dar doar cat sa te faca sa apreciezi mai mult gustul dulce.

Am trait senzatii noi si atat de intense! Am invatat ca linia dintre extaz si agonie este foarte subtire. Am invatat ca pot face mai multe decat stiam. Ca totul sta in noi si ca noi suntem dirijorii.

Am invatat sa iubesc! Cu adevarat sa iubesc! Si iti multumesc!

Am invatat sa ma bucur de tot ce am in fiecare moment si sa apreciez.

Am mai invatat ca problemele nerezolvate din trecut, mereu te urmaresc. Ca trebuie rezolvate si nu amanate.

Am invatat sa creez, sa visez, sa cred si sa nu imi fie frica.

Iti multumesc pentru tot si toate!

Let’s light this sh*t up!

La multi ani 2k18!🖤

Doi copii isi intorc armele unul impotriva celuilalt…si trag!

25 decembrie (inca) 2017

M-am trezit in mijlocul pustiului, un pustiu care arata parca maturat de un tsunami! Probabil cel mai mare care a existat vreodata! Totul este urat in jurul meu! Totul este spart, distrus, maturat de valul ucigator, totul este fara speranta si fara viata! Nu este nimeni si nimic in jurul meu!

Incep sa pasesc si ma plimb printre ruine! Calc peste niste vise spulberate, la dreaptea mea se vad niste cuvinte scurse si ciobite. Este un scenariu apocaliptic. Sunt doar ruine si nimic din ce vad nu imi este cunoscut!

Continui sa merg, si dau de o casa, care candva era de sticla! Cu peretii sparti si totul distrus! Cu ce a mai ramas din casa, manjit parca de o smoala neagra si groasa!

In casa sunt doi copii care tin in mana doua revolvere! Niciun glont in cilindru, doar doua gloante in inimile copiilor! Am banuit ca s-au impuscat unul pe altul atunci cand au vazut valul care se apropie! Dar atunci de ce sunt asezati perfect pe podea, ca si cum s-ar fi impuscat dupa ce valul a trecut?

Sunt plini de vanatai, zgarieturi si urmele unor lovituri serioase! Au hainele sfasiate si sunt acoperiti de aceeasi smoala neagra! Se tin de mana dar au privirile indreptate in directii opuse!

„Ce e asta? Ce s-a intamplat aici?”

Ies din casa, alergand! Si alerg si tot alerg! Si in jurul meu acelasi peisaj apocaliptic! Oriunde ma uit vad acelasi lucru!

Dau de un perete imens, seamana cu un fost zid de aparare! Un zid care o data pazea tinutul asta, acum distrus!

Are bucati lipsa, cazute din el! Pe pereti sunt scrise tot felul de cuvinte dar in doua limbi diferite! Nu inteleg ce scrie si nici nu recunosc vreuna din limbile astea!

Tot merg si sper sa gasesc ceva familiar sau orice semn de viata! Dar totul pare mort in jurul meu si nu recunosc nimic! Nu este nici urma de viata, nicaieri cat vezi cu ochii!

Ma trantesc pe genunchi si incep sa tip!

„Ajutoooor! Ma aude cinevaaa? Nu vreaaau sa fiu aici! Cu ce am gresiiit? Imi pare raaaaau!”

O voce se aude in fundul urechilor!

„Priveste! Uite ce se intampla cand le dai unor copii totul! Cand le dai paradisul pe post de casa! Cand le dai toate resursele de care au nevoie pentru a-si construi tot ceea ce isi doresc! Se plictisesc de acest TOT! Incep sa distruga, incep sa aiba suspiciuni cu privire la paradisul in care se aflau! Tot de plictiseala au ales sa vorbeasca fiecare limbi diferite! Au inceput sa distruga tot ce era frumos. Tot ce vezi in jurul tau, este creatia a doi copii! Niciun tsunami nu ar fi avut forta sa faca asta! La final, si-au intors armele unul impotriva celuilalt si s-au impuscat cu singurul glont pe care il aveau in cilindru! Erau doua gloante care ar fi trebuit trase in aer, intr-un moment de sarbatoare! Dar au ales sa le foloseasca altfel. Au ales sa distruga totul si sa se distruga pe ei! Le-am dat o casa. O casa perfecta, simetrica si transparenta! Cu gandul ca totul intre ei sa fie la vedere. Era de nepenetrat, era conceputa sa nu poata fi doborata din afara! Singurul mod prin care ar fi putut fi distrusa era din inauntrul ei. Trebuia doar sa aibe grija de ea. Sa o tina curata si sa nu intre incaltati cu mizeriile de afara! Dar nu au facut asta! Au intrat incaltati si au adus toata mizeria de afara, inauntru! Au inceput sa acopere geamurile transparente, au inceput sa sparga cate un perete, poate fara sa isi dea seama sau din greseala. Rezultatul final l-ai vazut! Nu a mai ramas nimic din ce le-am dat! Le-am dat cele mai frumoase culori, pentru a desena si a aduce la viata orice si-ar fi dorit ei. Sa coloreze lumea in care traiau in ce culori si-ar fi dorit ei! Dar au folosit culorile alea, sa mazgaleasca zidurile care ii protejau, doar cu mesaje dure unul catre celalalt! Faceau concurs, care poate zice mai multe si mai grele! Au vorbit fiecare pe limba lui, pana in ultimul moment, pana la ultima suflare, au continuat sa fie niste copii razgaiati care aveau totul! Asta e ce vezi aici! Asta este locul de joaca a doi copii care au avut totul! ”

Incep sa plang! Plang de frica si de groaza povestii auzite! Plang pentru acei doi copii care au avut totul si au ales sa transforme tot paradisul intr-un adevarat dezastru! Care si-au folosit armele impotriva lor si care si-au irosit culorile pe asemenea lucruri groaznice.

Ma ghemuiesc si adorm, pe pamantul umed, rece, lipsit de viata si acoperit de gunoaie, inecata in lacrimi!

Brusc ma trezesc! De data asta sub forma unei fantome, cu un revolver in mana si un glont in inima!